anarhie pură
26 iulie, 2010
Ştiu că, de curând, s-a lansat Apărarea invocă nebunia, eu, însă, am citit Anarhie pură, prin urmare, câteva rânduri despre ea… una, două, trei… optspresece povestiri scurte, Woody Allen generează un fir epic minim ca pretext pentru … iar zeci/ sute de replici memorabile, şocante, unele ofensatoare. Mai ceva ca la alte cărţi, e necesară o lectură atentă, uneori sunt prea multe anecdote şi întorsături în decursul câtorva rânduri, chiar şi aşa, n-am gustat toate fazele alea care au legătură cu breasla de scenarişti şi protagonişti din lumea filmului. Ok, e lucru ştiut că, la nivel speculativ-ficţional, se poate spune orice, atâta vreme cât nu devii neexpresiv. De fiecare dată când aud numele lui Woody Allen, sunt curios ce urmează, ce asociaţii neobişnuite, bizare, geniale a mai găsit. Grupul eroilor din Anarhie pură e unul pe măsura titlului: căutători asidui ai forului interior, bandiţi legendari, regizori şi actori contrafăcuţi, impresari şi agenţi şmecheri, inventatori, detectivi particulari, copişti-creatori de psalmi, compozitori plagiatori, dădace demente, copii nepricepuţi la cuburi, personaje Disney, etc.
Nu mă pot abţine, pentru plăcerea proprie, redau câteva texte care m-au amuzat mult:
Subiectul lor de conversaţie preferat e bârfa. (pag. 66)
…atunci când Alma îi spune te iubesc lui Wittgenstein, el face o analiză gramaticală a propoziţiei şi respinge fiecare cuvânt. (pag. 114)
Consumându-mi odihna forţată, am căutat consolare în marile cărţi, o listă obligatorie, de care îmi tot propuneam să mă ocup de vreo patruzeci de ani. Evitându-i întâmplător pe pe Tucidide, pe băieţii Karamazov, dialogurile lui Platon şi madlenele lui Proust, m-am luat la trântă cu divina comedie a lui Dante, sperând să găsesc desfătare în tablourile cu ispite brunete şi cârlionţate, parcă scoase din paginile unui catalog Victoria’s Secret, unduindu-se în lanţuri şi sulfură. Din păcate, autorul, un obsedat al marilor întrebări, mi-a spulberat rapid visul erotic ca pe un balon de săpun şi m-am trezit pierzând vremea prin lumile de jos, fără vreun personaj mai fierbinte decât Vergiliu care să împrăştie puţină culoare locală. (pag. 118)
Gogoşile şi dorinţele sunt numai pentru cei tineri. (pag. 134)
Sunt foarte uşurat că universul e, în sfârşit, explicabil. Începusem să cred că am eu o problemă. (pag. 137)
Doamnei Washburn îi place să schimbăm becurile în fiecare marţi şi vineri – şi dacă trebuie, şi dacă nu, a explicat ea. Adoră becurile noi. Aşternuturile le schimbăm o dată pe an. (pag. 144)
…e poliţist de când se ştie. Tatăl lui a fost un jefuitor de bănci celebru şi singura modalitate prin care Pugh putea să petreacă timp cu el era să-l aresteze. Ceea ce a făcut de nouă ori; apreciază conversaţiile pe care le-au avut, deşi multe le-au purtat în timp ce făceau schimb de focuri. (pag. 146)
Mike e un tip cât un urs, care ar putea trece cu uşurinţă drept urs, ba chiar a fost contactat de diverse grădini zoologice ca să ia locul adevăratului urs când acesta era bolnav… Tabloidele spun că e un criminal în serie. Fireşte, criminalii în serie susţin că e o prejudecată şi că sunt întotdeauna primii acuzaţi când trei sau mai multe victime sunt ucise în acelaşi fel. Şi-ar dori ca pragul să fie ridicat la şase. (pag. 166)
Citirea în cheie, sau măcar a capitolului Aşa mâncat-a Zarathustra, ne dezvăluie legătura dintre tipu’ cu mustăţi grozave şi dietă! Pe parcursul a şase pagini ni se prezintă o incursiune justificată în istoria filozofiei, şi asta doar din perspectivă gastrică, sau umoristică, nu-mi dau seama. Poftă bună, pardon, lectură plăcută!
