Ştim din titlu la ce trebuie să ne aşteptăm, constatării iniţiale în loc să fie lucrul de evitat, clişeul devine pilon, element de recunoaştere, garanţie a adecvării. Dacă ai trecut la timp prin toate clişeele, se cheamă că esti bine ancorat în chestiune şi poţi dezvolta comportamente mecanice. Poţi da răspunsuri şablon la întrebări-şablon îi urmează o investigaţie riguroasă şi plină de ironie a infirmităţilor limbajului cotidian. Lămurirea unui clişeu filozofic folosit îndesosebi de fotbalişti sună aşa: Viaţa merge înainte pentru că aceste trei cuvinte sunt pansamentul cel mai la îndemână pe rana unei înfrângeri sau a unei decepţii. În banalitatea lor rotundă, ele vestesc că învinsul e decis să se scuture şi să continue, oricât de puternică a fost lovitura şi oricât de nefericite urmările.

Pentru: Iată un roman pe care nu poţi să-l laşi din mână, autorul evidenţiază: Ajuns la ultima pagină, cititorul obţine confirmarea unei impresii pe care a început s-o nutrească încă de la primul capitol: că a cumpărat o porcărie.

Un demers de asemenea anvergură are un verdict pe măsură: Unde duce această descoperire? Nicăieri, dar nu contează. Există situaţii când clişeul nu mai e nici măcar vehiculul unei platitudini. El nu face decât să producă un zgomot care umple o tăcere jenantă.

Nu mă pot abţine, pentru plăcerea proprie, redau câteva texte care m-au amuzat mult:

Subiectul lor de conversaţie preferat e bârfa. (pag. 66)

…atunci când Alma îi spune te iubesc lui Wittgenstein, el face o analiză gramaticală a propoziţiei şi respinge fiecare cuvânt. (pag. 114)

Consumându-mi odihna forţată, am căutat consolare în marile cărţi, o listă obligatorie, de care îmi tot propuneam să mă ocup de vreo patruzeci de ani. Evitându-i întâmplător pe pe Tucidide, pe băieţii Karamazov, dialogurile lui Platon şi madlenele lui Proust, m-am luat la trântă cu divina comedie a lui Dante, sperând să găsesc desfătare în tablourile cu ispite brunete şi cârlionţate, parcă scoase din paginile unui catalog Victoria’s Secret, unduindu-se în lanţuri şi sulfură. Din păcate, autorul, un obsedat al marilor întrebări, mi-a spulberat rapid visul erotic ca pe un balon de săpun şi m-am trezit pierzând vremea prin lumile de jos, fără vreun personaj mai fierbinte decât Vergiliu care să împrăştie puţină culoare locală. (pag. 118)

Gogoşile şi dorinţele sunt numai pentru cei tineri. (pag. 134)

Sunt foarte uşurat că universul e, în sfârşit, explicabil. Începusem să cred că am eu o problemă. (pag. 137)

Doamnei Washburn îi place să schimbăm becurile în fiecare marţi şi vineri – şi dacă trebuie, şi dacă nu, a explicat ea. Adoră becurile noi. Aşternuturile le schimbăm o dată pe an. (pag. 144)

…e poliţist de când se ştie. Tatăl lui a fost un jefuitor de bănci celebru şi singura modalitate prin care Pugh putea să petreacă timp cu el era să-l aresteze. Ceea ce a făcut de nouă ori; apreciază conversaţiile pe care le-au avut, deşi multe le-au purtat în timp ce făceau schimb de focuri. (pag. 146)

Mike e un tip cât un urs, care ar putea trece cu uşurinţă drept urs, ba chiar a fost contactat de diverse grădini zoologice ca să ia locul adevăratului urs când acesta era bolnav… Tabloidele spun că e un criminal în serie. Fireşte, criminalii în serie susţin că e o prejudecată şi că sunt întotdeauna primii acuzaţi când trei sau mai multe victime sunt ucise în acelaşi fel. Şi-ar dori ca pragul să fie ridicat la şase. (pag. 166)

Citirea în cheie, sau măcar a capitolului Aşa mâncat-a Zarathustra, ne dezvăluie legătura dintre tipu’ cu mustăţi grozave şi dietă! Pe parcursul a şase pagini ni se prezintă o incursiune justificată în istoria filozofiei, şi asta doar din perspectivă gastrică, sau umoristică, nu-mi dau seama. Poftă bună, pardon, lectură plăcută!

– S-a râs mult la ele.
(30 rock)

Primele minute: aştept să înceapă filmul, următoarele patruzeci: la fel. Zic să mă culc: stai, nu mai e mult, poate-poate vreo fază nostimă cu Gary Oldman ca în The Fifth Element. Vorbind despre nuanţa mistică, spirituală a producţiei, putem aminti fazele de luptă, scenaristul Garz Whitta e un cunoscut autor de cărţi cu benzi desenate. Peisajul este, într-adevăr, frumos, dacă aşa ceva căutaţi.

Mi se pare o greşeală ca unui asemenea film să i se atribuie mari însuşiri de factură creştină: pentru că are elemente biblice, nu e un film creştin cu nuanţe S.F. Plus: Cartea cărţilor poate fi instrument de manipulare, idol instrumentalizat, dar şi mijlocitoarea legăturii cu Dumnezeu şi semenii, pentru că nu omul e măsura tuturor lucrurilor ci revelaţia umanului de către Dumnezeu. Aaaa, şi altă problemă: putem ajunge la bine făcând răul?

Juan Oliver urmează să fie gardian într-un penitenciar de maximă securitate, înainte de a-şi lua slujba în serios, sub atenta supraveghere a viitorilor colegi, vede cum stau lucrurile pe acolo… de rahat… se ‘nţelege, asasini, psihopaţi, reputaţi pentru care, în general, nimeni nu face vreo cerere să îi cunoască.

Se plictisea acasă şi a venit să se recreeze.

În timp ce efectua turul închisorii, pe neaşteptate, se pune în mişcare ditamai revolta şi conducătorul ei e unu’ greu impresionabil cu nume semnificativ (Malamadre = mamă-rea) şi înfăţişare pe măsură, genu’ skinhead, muşchi, plus conduită aparte. Se pare că Louis Tosar, interpretul personajului amintit anterior, a atras atenţia prin maniera lui de a-l interpreta pe răufăcător, aşa că, în cadrul festivalului Goya, i-a condiţionat p’ ăia din comisia cu specialişti să îi acorde premiu’… pentru cel mai bun actor.

- Eşti un nemernic, Chiloţel. Ştii, nu-i aşa?
- Fac şi eu ce pot.
- Faci ce poţi, chiar mai mult.

Nimic amuzant în tot filmu’, Juan nu reuşeşte să plece deodată cu ceilalţi gardieni, pretins prizonier, se infiltreză printre deţinuţi, soţia lui moare în împrejurări care nu puteau fi decât nefavorabile. Negocieri, autorităţile hotărăsc sa dea o lecţie şi să intervină în forţă, când lucrurile iau întorsătură politică, se amestecă cu promptitudine guvernul, să se ducă naibii toţi, zice Malamadre, iese urât, montaj şi sunet de excepţie, Juan nu e omorât de trupele speciale, cadavrul său va fi recunoscut de un coleg din paznicii închisorii, până la urmă, se rezolvă totu’, rezultatul: o producţie de excepţie în care cei bine intenţionaţi au parte de ceva deosebit, plus finalu’… neaşteptat?

Detalii:
Nominalizat la 16 categorii, Celda 211 s-a impus la opt dintr ele în cadrul celei de a 24-a ediţii a Premiilor Goya, echivalentul spaniol al Oscarurilor: cel mai bun film, cel mai bun regizor (Daniel Monzon), cel mai bun scenariu adaptat (Jorge Gerricaechevarria şi Daniel Monzon), cel mai bun actor (Louis Tosar), cea mai bună actriţă în rol secundar (Marta Etura), cel mai bun actor debutant (Alberto Amman), cel mai bun montaj (Mapa Pastor) şi cel mai bun sunet.

Săptămâna asta am citit Plânsul şi străpungerea inimii la Părinţii răsăriteni a lui Irenee Hausherr, acestea nu au de-a face cu evlavia şi cucernicia induse sau comportamentul emotiv, întristarea potrivit lumii era combatută, nu, plânsul nu înfloreşte într-un suflet slab şi nici într-o inimă moale, spune autorul, nu despre asta e vorba în carte, ea propune un succint inventar al unor importante texte patristice cu privire la această temă şi pătrunzătoare consideraţii auctoriale.

O apoftegmă grăitoare a cunoşterii lăuntrice, a modului speculativ (şi practic) în care e ţinută paza minţii pentru a crea un cadru propice întâlnirii şi comuniunii cu Dumnezeu şi semenii e atribuită avvei Sisoe. Astfel, departe de a încuviinţa o mulţumire şi o complacere superficială într-o deplinătate dobândită ca rod al încercărilor proprii, el recurge la umilinţă, textul e profund, cu tâlc, amuzant dacă nu ar fi atât de serios, avva e de acord cu ucenicii săi, dar din alte motive:

Iar el a zis: Iată îngerii au venit să mă ia şi mă rog să fiu lăsat să mă pocăiesc puţin. Şi i-au zis lui bătrânii: Nu ai trebuinţă să te pocăieşti, părinte! Şi le-a zis lor bătrânul: Cu adevărat, nu mă ştiu pe mine să fi pus început. Atunci au cunoscut cu toţi că este desăvârşit.

Dacă am timp, citesc Hristos – biruitorul iadului, pogorârea la iad în perspectivă ortodoxă, adică să n-o termin mai târziu de sâmbătă seara.